Voi proceda si eu ca Nea John Ilievici Iliescu, adica voi vorbi despre un subiect, cu echilibru (si perfect neinteresant), dupa aproximativ doua saptamani (in unele cazuri 2 ani), de la desfasurarea evenimentului. Desigur, exista in minunata lume noua blogosferica si exemple de articole luungi si pertinente (sa speram ca va fi cazul si aici), care apar in timp util.
Pakistan sa fie deci (relatii internationale sau cum ar spune Bill O’Reilly, geopolitics). Cu alte cuvinte, singura tara majoritar musulmana care detine (oficial- Iran si Siria au intentii in domeniu) arma nucleara ( way to go, A.Q. Khan; thanks for the delivery, China). Se pare ca e arma nucleara oarecum mai low cost, but still.
Incepem, evident (daca as fi fost fostul meu profesor, A. Niculescu, cu siguranta as fi inceput cu niste desene, relevante pt subiect obscure din mezozoicul tarziu, dar despre asta, alta data), cu 1999, 12/13 octombrie mai exact. Atunci armata generalii decid ca guvernarea lui Nawaz Sharif e de domeniul trecutului. Sharif incercase anterior sa deturneze avionul in care se intorcea Musharraf, dintr-o vizita din Sri Lanka, moment in care armata l-a fortat sa predea puterea. Era a patra lovitura militara in istoria (60 de anisori) Pakistanului. Ca toti predecesorii sai, si ca aproape orice lider militar, Pervez (no namebashing please) Musharraf a persistat in eroarea de a nu putea gasi o metoda de a efectua tranzitia de la regimul militaro-islamico-nuclearo-excolonialo-tribal pe care il “pastoreste” la unul care sa includa si acel ingredient incomod numit democratie. In rest, a avut o comportare aproape decenta in ceea ce priveste relatiile regionale (in special in ceea ce priveste disputa cu Kashmirul, alaturi de statul vecin si “frate” in ale nuclearitatii India), dar si in The War on Terror (carcotasii vor spune ca nu a avut de ales) desi multe voci il acuza de o ambivalenta suspecta.
A fost, cum ar spune FD Roosevelt, our SOB (son of a bitch), sau cel putin aceasta afirmatie e valabila pt americani. A reusit sa pastreze intacta o tara imposibila, insa nu a putut sa reziste diverselor tipuri de presiuni pe care le-a avut de infruntat. In cronologia dominatiei sale, 9/11 reprezinta poate cel mai problematic eveniment, care a avut ca urmare directa ruperea legaturilor intre Pakistan si regimul prieten de la Kabul. Dealul cu americanii a presupus trecerea armatei pakistaneze si a ISI (serviciul de securitate) in lupta (teoretica) impotriva militantilor Al Qaeda si a extremistilor islamisti de toate tipurile din nord-vestul Pakistanului, una dintre acele zone pe care nu o poti guverna decat daca dormi cu Kalashnikovul intre dinti.
De aici a inceput panta descendenta pt Musharraf, care a incercat initial sa faca un pact cu cele doua partide mari democratice, conduse de carismaticii si extrem de coruptii Nawaz Sharif (Pakistan Muslim League) si Benazir Bhutto, decedata la sfarsitul lui 2007 (Pakistan People’s Party). Discutiile intre cele trei parti au tergiversat pentru aproximativ 3 ani, intre timp Musharraf renuntand la postura de sef al armatei. Greseala capitala, care i-a incheiat orice cariera politica in Pakistan (cel putin pentru o anumita perioada- pakistanezii nu sunt ft exigenti- Sharif era extrem de nepopular cand a parasit puterea in 1999, acum e din nou unul dintre actorii importanti- un fel de Adrian Nastase Punjab style) a fost decizia luata in noimebrie 2007 de a demite o serie de judecatori, inclusiv pe Iftikhar Muhammad Chaudhry, judecatorul suprem in Pakistan, care luase cateva decizii contrare intereselor lui Musharraf si dezbatea validitatea realegerii acestuia ca presedinte. Ulterior, nea Chaudhry a devenit un erou national, iar popularitatea lui Musharraf a inceput sa rivalizeze cu cea a amicului sau, George W. Bush. In consecinta, partidul prezidential a pierdut fara probleme alegerile din februarie 2008, ceea ce a insemnat, cel putin teoretic, revenirea totala la democratie si, concomitent, strangere latului in jurul lui Pervez.
Toata aceasta sarada este deci o poveste cu final cunoscut. Consecintele sale sunt insa impredictibile pt viitorul apropiat. Cele doua partide politice dominante nu sunt recunoscute in a avea competente deosebite in domenii precum politica externa sau economia (din februarie practic guvernul nu are un ministru de finante in functie). Probabil ca preocuparea lor principala va fi reorganizarea puterii si alegerea unui nou presedinte. In directia aceasta, ceea ce ii uneste pe liderii coalitiei democratice, Sharif si Zardari, e o sanatoasa ura reciproca, dominata doar de ura si mai violenta impotriva lui Musharraf, dar si faptul ca ambii au procese de coruptie, pierdute in mod lamentabil (Sharif a fost condamnat la moarte si a fost nevoit sa se exileze, in timp ce Zardari nu doreste sa reinstaureze judecatorii demisi de Musharraf, avand un proces de coruptie pe rol, in care in cazul unui demers corect poate pierde orice drepturi politice, fapt ce a generat blocaje la nivelul coalitiei guvernamentale).
E clar insa ca majoritatea problemelor pe care Musharraf le-a gasit sau le-a provocat in Pakistan nu vor avea o rezolvare in viitorul apropiat, Sharif si familia lui Bhutto (condusa de vaduvul acesteia, Asif Ali Zardari) ce domina celalalt partid major avand extrem de putine sanse de a realiza ceva util (in afara completarii conturilor personale). In plus, modul in care cele doua au gestionat tara in anii ‘90 a fost, fapt remarcabil, mai prost decat cel in care a condus-o, dictatorial, Pervez Musharraf.
Etichete musharraf, pakistan, poiana lu Iocan, RI
august 25, 2008 la 3:01 pm |
O sa revenim si noi cu alte aspecte legate de talibanii pakistanezi.
august 25, 2008 la 6:40 pm |
thanks for stopping by, de abia astept sa citesc opinia voastra despre Waziristan & all that